Aș vrea să mă mai inviți la o ceașcă de cafea...
Nu există cuvânt cu o greutate mai mare decât "adio". Este greu să-ți iei rămas bun de la o zi frumoasă, dar e cu adevărat tragic să te desparți de o persoană dragă. Nu există cale prin care să poți învăța un om să accepte o despărțire ca pe ceva firesc.
Până și o banală pauză de cafea, aparent, poate fi un moment trist, atunci când trebuie să omiți o revedere cu stimabilă licoare parfumată. Pentru mine este probabil cel mai bun prieten și cel mai adevărat, care-mi întâmpina ochii obosiți cu un dulce "Bună dimineața!", în fiecare zi. Cafeaua unește familia la un loc, prietenii, fiind renumită și denumită de-a lungul anilor drept acea poțiune magică ce reînvie amintiri.
Am crescut cu pauza de cafea. Îmi amintesc vag prima cafea pe care am savurat-o mai ceva ca oamenii mari. Eram în vizită la o vecină, mărunțică, pe la 70 ani, o femeie bună la suflet și tare darnică. Mereu se făcea voie bună când ne adunăm acolo, familii întregi, la un pahar de vorbă.
Îmi punea o gură de cafea, cât să nu-mi fie poftă, într-o ceșcuță pe măsură.
Nici pe vremea când lucram în sediul de birouri nu puteam renunța la pauza de dimineață, când serveam negreșit cafea la birou, alături de ceilalți colegi. Ca un parfum scump, cafeaua ne revigora diminețile oferindu-ne energia și curajul de a face primii pași într-o conversație, o provocare, etc.
Șeful prefera cafeaua boabe, pe care să o descopere de la primul parfum, de la mărunțire, până la cel mai satisfăcător moment, finalul, când își savura cafeaua propriu-zisă.
Însă noi, aveam un tonomat pe bază de monodoze cafea. Cea mai aromată și cea mai parfumată dintre toate cafelele pe care le-am băut vreodată. Nu disting cu ușurință diferențele dintre cafele, dar aceasta era ceva mai pronunțată in toate punctele de vedere. Parcă era proaspăt culeasă, special pentru fiecare dimineață. Puteam cu ușurință să compar acel moment al reuniunii cu zilele de sărbătoare.
Într-o zi l-am oprit din drum pe furnizorul de cafea, pe a cărei mașină scria La Fântâna. Curioasă, l-am întrebat ce anume servim, cine-i misterioasa. Mi-a aruncat un zâmbet lung și larg, plăcut surprins de interesul meu. Mi-a răspuns cu tandrețe că e un Kafune, o selecție specială de cafele cu personalitate, ceva special creat, pentru a aduce culoare unei conferințe și o stare pozitivă, o cale amiabilă, prin care patronii își consolidează relațiile cu angajații.
Relația mea cu Kafune e una, însă aroma mea preferată e cu totul alta. Încă poartă amintirea vie a celui mai drag om pe care l-am întâlnit în ultimii ani. Și încă n-am învățat să-i spun "adio". Nu pot asimila gândul tragic.
Acea cafea avea o aromă perfectă, unică, inconfundabilă. Era făcută după o rețetă specială, știută doar de dânsul, cel care mi-a fost și tată, și prieten. Obișnuia să pună pasiune și multă dragoste în cafea, să-mi surprindă diminețile cu un mic dejun copios,dar ușor, îmbrăcat fiind de aroma unei cafele cu ceai de mentă proaspătă. Cafeaua aceea avea o stare pozitivă contagioasă. Transmitea emoție, dragoste și multă poftă de viață.
Îmi plăceau serile cu povești, diminețile petrecute în apropierea unui ochi de apă cu pește. Mi se părea amuzant să pescuiesc și să-l necăjesc să-mi pună momeala. Eu mă chinuiam cu pensete. Nu-mi plăcea momeala vie de nicio culoare. Dar îmi amintesc ce bucuros era când mă întorceam acasă cu pradă. El pregătea grătarul și mâncarea, cu ceilalți "bucătari", eu alinam pisica. Știa că nu pot rezista pisoilor și nu avea să-mi reproșeze nimic, iar eu eram ferm convinsă că voi avea cea mai delicioasă cină.
El m-a învățat despre bunătate și omenie, despre fericirea lucrurilor mărunte și despre cum trebuie să-mi trăiesc viața din plin. Ce poate fi mai frumos decât amintirile cu cei dragi?
Mi-aș dori ca niciodată să nu mai spun "adio" unei pauze de cafea. Încontinuu visez și mi-aș mai dori, măcar o dată, să mă mai invite la o ceașcă de cafea, acea cafea care incă-i poartă zâmbetul și parfumul.
Până și o banală pauză de cafea, aparent, poate fi un moment trist, atunci când trebuie să omiți o revedere cu stimabilă licoare parfumată. Pentru mine este probabil cel mai bun prieten și cel mai adevărat, care-mi întâmpina ochii obosiți cu un dulce "Bună dimineața!", în fiecare zi. Cafeaua unește familia la un loc, prietenii, fiind renumită și denumită de-a lungul anilor drept acea poțiune magică ce reînvie amintiri.
Am crescut cu pauza de cafea. Îmi amintesc vag prima cafea pe care am savurat-o mai ceva ca oamenii mari. Eram în vizită la o vecină, mărunțică, pe la 70 ani, o femeie bună la suflet și tare darnică. Mereu se făcea voie bună când ne adunăm acolo, familii întregi, la un pahar de vorbă.
Îmi punea o gură de cafea, cât să nu-mi fie poftă, într-o ceșcuță pe măsură.
Nici pe vremea când lucram în sediul de birouri nu puteam renunța la pauza de dimineață, când serveam negreșit cafea la birou, alături de ceilalți colegi. Ca un parfum scump, cafeaua ne revigora diminețile oferindu-ne energia și curajul de a face primii pași într-o conversație, o provocare, etc.
Șeful prefera cafeaua boabe, pe care să o descopere de la primul parfum, de la mărunțire, până la cel mai satisfăcător moment, finalul, când își savura cafeaua propriu-zisă.
Însă noi, aveam un tonomat pe bază de monodoze cafea. Cea mai aromată și cea mai parfumată dintre toate cafelele pe care le-am băut vreodată. Nu disting cu ușurință diferențele dintre cafele, dar aceasta era ceva mai pronunțată in toate punctele de vedere. Parcă era proaspăt culeasă, special pentru fiecare dimineață. Puteam cu ușurință să compar acel moment al reuniunii cu zilele de sărbătoare.
Într-o zi l-am oprit din drum pe furnizorul de cafea, pe a cărei mașină scria La Fântâna. Curioasă, l-am întrebat ce anume servim, cine-i misterioasa. Mi-a aruncat un zâmbet lung și larg, plăcut surprins de interesul meu. Mi-a răspuns cu tandrețe că e un Kafune, o selecție specială de cafele cu personalitate, ceva special creat, pentru a aduce culoare unei conferințe și o stare pozitivă, o cale amiabilă, prin care patronii își consolidează relațiile cu angajații.
Relația mea cu Kafune e una, însă aroma mea preferată e cu totul alta. Încă poartă amintirea vie a celui mai drag om pe care l-am întâlnit în ultimii ani. Și încă n-am învățat să-i spun "adio". Nu pot asimila gândul tragic.
Acea cafea avea o aromă perfectă, unică, inconfundabilă. Era făcută după o rețetă specială, știută doar de dânsul, cel care mi-a fost și tată, și prieten. Obișnuia să pună pasiune și multă dragoste în cafea, să-mi surprindă diminețile cu un mic dejun copios,dar ușor, îmbrăcat fiind de aroma unei cafele cu ceai de mentă proaspătă. Cafeaua aceea avea o stare pozitivă contagioasă. Transmitea emoție, dragoste și multă poftă de viață.
Îmi plăceau serile cu povești, diminețile petrecute în apropierea unui ochi de apă cu pește. Mi se părea amuzant să pescuiesc și să-l necăjesc să-mi pună momeala. Eu mă chinuiam cu pensete. Nu-mi plăcea momeala vie de nicio culoare. Dar îmi amintesc ce bucuros era când mă întorceam acasă cu pradă. El pregătea grătarul și mâncarea, cu ceilalți "bucătari", eu alinam pisica. Știa că nu pot rezista pisoilor și nu avea să-mi reproșeze nimic, iar eu eram ferm convinsă că voi avea cea mai delicioasă cină.
El m-a învățat despre bunătate și omenie, despre fericirea lucrurilor mărunte și despre cum trebuie să-mi trăiesc viața din plin. Ce poate fi mai frumos decât amintirile cu cei dragi?
Mi-aș dori ca niciodată să nu mai spun "adio" unei pauze de cafea. Încontinuu visez și mi-aș mai dori, măcar o dată, să mă mai invite la o ceașcă de cafea, acea cafea care incă-i poartă zâmbetul și parfumul.
Articol scris pentru SuperBlog 2017.
Comentarii
Trimiteți un comentariu